Pres European Union Printo

 
SINDROAME DUREROASE

1) SINDROAMELE FIBROMIALGICE
Fibromialgia este un sindrom dureros musculoscheletal difuz (cu mai multe localizări), de cauză necunoscută (idiopatic).
Ce reprezintă?
Fibromialgia este o boală ce se manifestă prin dureri musculoscheletale extinse, zone sensibile (dureroase la atingere) la nivelul ţesuturilor moi (muşchi şi tendoane) şi oboseală accentuată.
Care este frecvenţa bolii?
Fibromialgia apare mai ales la adulţi. Este rară la copii şi apare ceva mai frecvent la adolescenţi. Sexul feminin este mai frecvent afectat decât sexul masculin. Copiii care au această boală prezintă caracteristici comune cu copiii care suferă de sindromul dureros musculoscheletal idiopatic localizat.
Care sunt principalele simptome?
Pacienţii se plâng de dureri profunde, resimţite pe arii extinse ale corpului. Severitatea durerii este subiectivă. Durerea este semnalată pe ambele jumătăţi ale corpului şi în toate cele patru membre.
Pacienţii au dificultăţi la adormire şi se simt neodihniţi când se trezesc.
Alt simptom important este oboseala accentuată, acompaniată de scăderea abilităţilor fizice. Pacienţii cu fibromialgie descriu frecvent simptome generale, cum sunt: durerile de cap, impresia falsă că li se umflă membrele şi amorţeală.
Aceste simptome generează anxietate, depresie, şi pacienţii tind să lipsească mult de la şcoală.
Cum se diagnostichează?
Diagnosticul se bazează pe un istoric personal de dureri generalizate în 4 zone diferite ale corpului, cu o durată de minim 3 luni, şi pe examenul fizic care trebuie să evidenţieze durere în 11 din 18 puncte sensibile de pe corp.
Punctele sensibile sunt identificate prin exercitarea unei presiuni cu degetul mare, o manevră comparabilă cu folosirea dolorimetrului, un instrument special care măsoară durerea.
Care este tratamentul fibromialgiei?
Este foarte importantă abordarea anxietăţii produsă de boală. Aceasta trebuie calmată prin a explica pacientului şi părinţilor, că, şi în cazul în care durerea este reală şi severă, nu există afectare articulară sau o boală fizică gravă în spatele ei.
Terapia se realizează printr-o abordare multidisciplinară (diferiţi specialişti care colaborează) realizată în trei trepte. Cea mai importantă iniţiativă terapeutică este introducerea unui program de antrenament cardiovascular, cel mai bun exerciţiu în acest sens fiind înotul. Al doilea pas este iniţierea terapiei cognitiv-comportamentale, individuală sau de grup. Unii pacienţi necesită şi terapie medicamentoasă, pentru a restaura calitatea somnului. Folosirea unei perne speciale, care să sprijine gâtul în timpul somnului, poate fi utilă.
Prognosticul
Vindecarea de această boală nu este uşoară, necesitând un efort important din partea pacientului şi sprijinul familiei sale. În general, prognosticul este mult mai bun la copii decât la adulţi, şi majoritatea îşi revin complet. Complianţa la programul de exerciţii fizice regulate este cel mai important factor care influenţează vindecarea.

2) SINDROAMELE DUREROASE MUSCULOSCHELETALE IDIOPATICE LOCALIZATE
Sinonime: distrofia simpatică reflexă sau sindromul dureros regional complex, algodistrofie.  
Ce reprezintă?
Este o boală care constă în durere extrem de severă la nivelul membrelor, fără o cauză clinică evidentă. Se asociază frecvent cu modificări ale pielii.
Care este frecvenţa bolii?
Nu există informaţii suficiente privind frecvenţa acestei boli. Se ştie, însă, că este mai frecventă la adolescenţi (vârsta medie de debut este de 12 ani) şi la fete.
Care sunt principalele simptome?
De obicei, există un istoric îndelungat de durere severă la nivelul unui membru, care se accentuează cu trecerea timpului şi nu este influenţată de diferite tratamente. Se poate ajunge până la neutilizarea membrului afectat. Uneori copilul menţine membrul dureros într-o poziţie nefirească şi refuză să îl mişte.
Pacientul va simţi durere la cea mai mică atingere (allodinie). Combinaţia acestor simptome afectează activităţile fizice ale copiilor, care vor absenta deseori de la şcoală.
Unii copii vor prezenta alterări ale culorii pielii (aspect palid sau roşietic, marmorat), modificări ale temperaturii (de obicei temperatură scăzută), sau ale sudoraţiei.
Cum se diagnostichează?
Până nu demult, aceste sindroame au avut diferite denumiri. Dat fiind că majoritatea sunt de cauză necunoscută şi că terapia lor este aceeaşi, tendinţa actuală este de a le plasa în aceeaşi categorie, cea a sindroamelor dureroase musculoscheletale. Pentru diagnosticul acestor boli este utilizat un set de criterii.
Diagnosticul este clinic, bazându-se pe tipul durerii (severă, prelungită, cu limitarea activităţii, fără răspuns la tratament şi cu asocierea allodiniei) şi pe rezultatele examenului fizic. Diagnosticul necesită şi excluderea altor boli. De obicei, aceste boli au fost deja excluse în momentul când copilul este dus la reumatolog. Testele de laborator sunt normale.
Terapia
Abordarea cea mai bună constă în iniţierea unui program intensiv de exerciţii fizice, supravegheat de kinetoterapeuţi şi terapeuţi ocupaţionali; uneori este necesară şi psihoterapia. Intervenţia psihologică este necesară din cauza stressului produs de această boală.
Tratamentul este dificil pentru toate persoanele implicate – copil, familie şi echipa medicală.
Numeroase tipuri de tratamente, singure sau combinate (antidepresive, biofeedback, stimularea nervoasă electrică transcutanată (TENS), intervenţia comportamentală), au fost propuse, fără rezultate foarte bine cuantificate.
Prognosticul
Această boală are un prognostic mai bun la copii decât la adulţi. Aproape toţi copiii afectaţi de boală îşi revin.
Viaţa zilnică
Copiii trebuie încurajaţi să menţină un nivel normal de activitate, inclusiv frecventarea cursurilor şcolare şi socializarea cu prietenii lor.

3) ERITROMELALGIA
Este cunoscută şi sub denumirea de Eritermalgie. Este extrem de rară, dar uneori se poate moşteni.
Majoritatea copiilor afectaţi au în jur de 10 ani la debutul bolii. Eritromelalgia este mai frecventă la fete.
Boala se caracterizează prin senzaţie de arsură, cu încălzirea, înroşirea şi tumefierea picioarelor sau, mai rar, a mâinilor.
Simptomele se înrăutăţesc la căldură şi se calmează la răcirea extremităţii; unii copii refuză chiar să îndepărteze extremitatea suferindă din apă cu gheaţă. Evoluţia bolii este constantă în timp. Evitarea căldurii şi exerciţiile fizice susţinute sunt cele mai utile măsuri terapeutice. La copii, boala nu răspunde, de obicei, la AINS (antiinflamatoare nesteroidiene), care s-au dovedit utile la adulţi. Vasodilatatoarele pot fi de folos.

4) DURERILE DE CREŞTERE
Ce reprezintă?

Durerile de creştere reprezintă un sindrom benign care desemnează un tipar caracteristic al durerii la nivelul membrelor, apărute de obicei la copii cu vârste sub 10 ani.
Care este frecvenţa acestui sindrom?
Durerile la nivelul membrelor sunt printre cele mai frecvente cauze ale consultaţiilor pediatrice. 10-20% din copiii din toată lumea prezintă dureri de creştere, mai ales în intervalul de vârstă 3-12 ani. Băieţii şi fetele sunt la fel de afectaţi.
Care sunt principalele simptome?
Durerea apare mai ales la nivelul membrelor inferioare (cu orice localizare: gambe, coapse, în spatele genunchilor) şi este bilaterală, de obicei. Durerea începe târziu, în a doua parte a zilei, sau noaptea, trezind adesea copilul. Părinţii relatează frecvent că durerea apare în zile cu activitate fizică crescută.
Durata episodului dureros este în medie de 10-30 minute, dar poate varia de la câteva minute la câteva ore. Intensitatea durerii poate fi mică sau foarte mare.
Durerile de creştere sunt intermitente, cu intervale libere, fără dureri, care pot dura zile sau luni. În unele cazuri durerea apare zilnic.
Cum se diagnostichează?
Manifestările dureroase caracteristice, alături de examenul fizic fără modificări, conduc la stabilirea diagnosticului. Testele de laborator şi radiografiile sunt normale, de aceea nici nu sunt necesare dacă tabloul clinic este foarte clar.
Care este tratamentul?
Explicarea naturii benigne a procesului va reduce anxietatea copilului şi a familiei. În timpul episoadelor dureroase, masajul local şi analgezicele (medicamente care calmează durerea) uşoare pot fi utile. La copiii cu episoade frecvente, o doză de ibuprofen administrată seara poate scădea sau calma durerea.
Prognosticul
Durerile de creştere nu se asociază cu o boală organică serioasă, şi dispar de obicei până în copilăria târzie. La toţi copiii, aceste dureri dispar după ce înaintează în vârstă.

5) SINDROMUL BENIGN DE HIPERMOBILITATE
Ce reprezintă?

Sindromul benign de hipermobilitate (BHS, Benign Hypermobility Syndrome) desemnează durerea apărută la nivelul extremităţilor din cauza unei mobilităţi  articulare crescute, în condiţiile absenţei unei boli congenitale sau de ţesut conjunctiv. De aceea, BHS nu este considerat o boală, ci mai degrabă o variantă a normalului.
Ce frecvenţă are?
BHS este extrem de frecvent la copii, fiind semnalat cu o frecvenţă de 25-50% la copiii mai mici de 10 ani. Frecvenţa BHS scade cu vârsta şi este o condiţie care se moşteneşte, de multe ori, în familie.
Care sunt principalele simptome?
Hipermobilitatea determină dureri intermitente, profunde, la nivelul genunchiului, labei piciorului sau gleznelor, percepute la sfârşitul zilei sau noaptea. La copiii care cântă la un instrument (pian, vioară etc.) durerea poate afecta degetele.
Activitatea fizică şi exerciţiile fizice declanşează sau accentuează durerea. Rareori, poate apare o uşoară umflare a articulaţiei.
Cum se diagnostichează?
Diagnosticul se stabileşte pe baza unui set de criterii care cuantifică hipermobilitatea articulară.
Terapia
Tratamentul este rareori necesar. Dacă copilul practică sporturi de impact (cum ar fi fotbalul sau gimnastica) şi dezvoltă luxaţii/entorse frecvente, trebuie folosite mijloace de întărire musculară şi de protecţie articulară (genunchiere, glezniere).
Viaţa zilnică
Hipermobilitatea este o condiţie beningnă care se reduce cu vârsta. Familiile acestor copii nu trebuie să-i împiedice să ducă o viaţă normală. Copiii trebuie încurajaţi să menţină un nivel normal de activitate fizică, inclusiv practicarea oricărui sport doresc.

6) SINOVITA TRANZITORIE
Sinonime: Sinovita toxică, şoldul iritabil.
Ce reprezintă?
Sinovita tranzitorie este o acumulare de lichid la nivelul articulaţiei şoldului, de cauză necunoscută, care se rezolvă de la sine, fără a lăsa leziuni.
Ce frecvenţă are?
Este cea mai frecventă cauză de durere de şold la copii. Afectează 2-3% din copiii cu vârste de 3-10 ani. Este de 3-4 ori mai frecventă la băieţi decât la fete.
Care sunt principalele simptome?
Principalele simptome sunt durerea de şold şi şchiopătarea. Durerea de şold poate fi resimţită ca durere în zona inghinală, la nivelul coapsei superioare sau chiar la nivelul genunchiului. De obicei, durerea debutează brusc. Cea mai tipică prezentare este aceea a unui copil care se trezeşte cu o şchiopătare sau care refuză să meargă.
Cum se diagnostichează?
Examenul fizic va evidenţia mersul şchiopătat, cu reducerea mobilităţii şi durere la mobilizarea şoldului. În 5% din cazuri, ambele şolduri sunt afectate. Radiografia este normală, de aceea nici nu se mai efectuează, dacă tabloul clinic este sugestiv.
Terapie
Tratamentul se bazează pe odihnă (repaus), care trebuie să fie proporţională cu severitatea durerii. Medicamentele antiinflamatoare nesteroidiene (AINS) sunt utile pentru a scădea durerea. În situaţiile cu simptomatologie severă, poate fi aplicată tracţiunea membrului inferior. Afecţiunea dispare, de obicei, fără terapie, după 6-8 zile.
Prognosticul
Vindecarea completă se obţine la peste 99% din copii. Uneori pot apare episoade ulterioare de sinovită tranzitorie, de obicei mai uşoare şi mai scurte decât primul episod.

7) DUREREA PATELOFEMURALĂ – DUREREA DE GENUNCHI 
Sinonime:
sindromul patelofemural, condromalacia patelară (rotuliană), condromalacia, durerea anterioară de genunchi.
Introducere
Durerea patelofemurală este cel mai frecvent sindrom de suprasolicitare din pediatrie. Sindroamele de suprasolicitare sunt rezultatul mişcării repetitive sau susţinute la un anumit nivel al corpului. Aceste afecţiuni sunt mult mai frecvente la adulţi (cotul jucătorului de tenis sau de golf, sindromul de tunel carpian etc.) decât la copii.
Ce reprezintă?
Durerea patelofemurală se referă la apariţia durerii în regiunea anterioară a genunchiului în urma activităţilor fizice care suprasolicită articulaţia patelofemurală (articulaţia formată de rotulă cu partea inferioară a femurului–osul coapsei). Dacă durerea este însoţită de modificări ale cartilajului rotulian, se utilizează termenul de condromalacie patelară sau condromalacia patellae.
Ce frecvenţă are?
Este foarte rară la copiii sub 8 ani, devenind din ce în ce mai frecventă la adolescenţi.
Durerea patelofemurală este mai frecventă la fete. De asemenea, poate fi mai frecventă la copiii cu o angulare accentuată a genunchilor, cum este genu valgum (în formă de X) sau genu varum (în formă de paranteză), precum şi la cei cu afecţiuni ale rotulei (instabilitate rotuliană recurentă).
Care sunt principalele simptome?
Simptomele caracteristice sunt durerea anterioară de genunchi, care se agravează la activităţi de genul: alergare, urcat sau coborât scările, poziţia „pe vine”, sau la sărituri. Durerea se accentuează şi în urma menţinerii prelungite a poziţiei şezând cu genunchiul îndoit.
Cum se diagnostichează?
Durerea patelofemurală se diagnostichează în urma examenului clinic (consultarea copilului). Testele de laborator şi investigaţiile imagistice nu sunt necesare. Durerea poate fi reprodusă prin compresiunea rotulei, sau prin împiedicarea ascensionării rotulei când muşchiul coapsei se contractă.
Terapia
De obicei, tratamentul nu este necesar la copiii fără alte boli asociate, deoarece afecţiunea se vindecă singură. Dacă durerea interferează cu practicarea sporturilor sau a activităţilor zilnice, iniţierea unui program de întărire a musculaturii coapsei poate fi utilă. Aplicarea locală de gheaţă poate calma durerea după exerciţiul fizic.
Viaţa zilnică
Copiii trebuie să ducă o viaţă normală, dar nivelul activităţii fizice trebuie ajustat pentru a evita apariţia durerii. Copiii foarte activi din punct de vedere sportiv pot folosi o genunchieră.

8) ALUNECAREA EPIFIZEI CAPULUI FEMURAL
Ce reprezintă?

Dislocuirea capului femural (acea parte a osului coapsei care este mai aproape de şold) prin platoul de creştere, fără o cauză cunoscută (ca, de exemplu, un accident). Platoul de creştere este o felie de cartilaj cuprinsă între ţesut osos. Este cea mai slabă zonă a osului; odată ce cartilajul de creştere se osifică, osul se opreşte din creştere.
Ce frecvenţă are?
Este o boală rară, care afectează 3-10 din 100.000 copii. Este mai frecventă la adolescenţi şi la băieţi. Obezitatea pare a fi un factor predispozant.
Care sunt principalele simptome?
Principalele simptome sunt şchiopătarea şi durerea de şold, care se accentuează în timpul activităţii fizice, conducând la scăderea mobilităţii şoldului. Durerea poate fi simţită în cele două treimi superioare sau în treimea inferioară a coapsei, şi creşte în timpul activităţii fizice. La 15% din copii, boala afectează ambele şolduri.
Cum se diagnostichează?
Diagnosticul se stabileşte prin coroborarea examenului fizic cu prezenţa unei mobilităţi scăzute la nivelul şoldului. Diagnosticul se confirmă prin radiografie.
Terapia
Tratamentul este chirurgical, constând în stabilizarea capului femural prin plasarea unor şuruburi.
Prognosticul
Depinde de timpul scurs între momentul alunecării epifizei capului femural şi diagnostic, precum şi de gradul alunecării.

9) OSTEOCONDROZELE   Sinonime: osteonecroze, necroze avasculare
Introducere
Cuvântul „osteocondroză” înseamnă moartea ţesutului osos. Osteocondrozele reprezintă un grup heterogen de boli, cu cauze necunoscute. La naştere oasele sunt formate, majoritatea, din cartilaj, un ţesut mai moale care este înlocuit în timp de un ţesut mai mineralizat şi mai rezistent, osul. Această înlocuire începe în anumite zone din fiecare os, aşa-numitele centre de osificare, răspândindu-se ulterior în restul osului. În osteocondroze apare o întrerupere a fluxului de sânge spre centrele de osificare primare sau secundare ale oaselor afectate.

Ce reprezintă?
Osteocondroza se referă la un proces asociat cu pierderea aportului de sânge spre centrele de osificare, şi înlocuirea lor prin ţesut osos de reparare. Durerea este principalul simptom al acestor afecţiuni.
Diagnosticul se confirmă prin investigaţii imagistice. Radiografia evidenţiază fragmentarea osului în „insule”, distrugere osoasă, scleroză (creşterea densităţii osului), osul arată „mai alb” pe radiografie) şi reosificare (formare de os nou), cu redefinirea conturului osos.
Chiar dacă pare o boală gravă, este destul de frecventă la copii şi, cu excepţia cazului în care se produce afectarea extensivă a şoldului, are un prognostic foarte bun. Unele forme de osteocondroză sunt atât de frecvente încât sunt considerate variante normale ale dezvoltării osoase.
Alte afecţiuni pot fi incluse în categoria sindroamelor de suprasolicitare.

9.1) BOALA LEGG-CALVÉ-PERTHES
Ce reprezintă?

Boala Legg-Calvé-Perthes este necroza avasculară a capului femural (porţiunea din osul coapsei cea mai apropiată de şold).

Ce frecvenţă are?
Nu este o boală frecventă, având o prevalenţă de 1 caz la 100.000 de copii. Este mai frecventă la băieţi (de 4-5 ori mai frecventă decât la fete), în intervalul de vârstă 3-12 ani, dar mai ales la copii de 4-9 ani.

Care sunt principalele simptome?
Majoritatea copiilor se prezintă cu şchiopătare şi grade variabile de durere la nivelul şoldului, uneori chiar fără durere. De obicei este afectat un singur şold, dar în aproximativ 10% din cazuri boala afectează ambele şolduri.

Cum se diagnostichează?
Mobilitatea şoldului este diminuată, putând fi asociată şi cu durere. Radiografiile pot fi normale la debut, dar mai târziu apar modificările prezentate în introducere. Scintigrafia sau rezonanţa magnetică nucleară detectează boala mai devreme decât radiografiile.

Terapia
Copiii cu boală Legg-Calvé-Perthes trebuie neapărat trimişi la secţia de ortopedie pediatrică. Tratamentul depinde de severitatea bolii. În cazurile foarte uşoare, observaţia poate fi suficientă. În cazurile mai severe, tratamentul are ca obiectiv menţinerea capului femural în articulaţia şoldului, astfel încât, când începe formarea de nou ţesut osos, capul femural să îşi recapete forma sferică. Acest obiectiv poate fi atins, în grade variabile, prin purtarea unei orteze de abducţie (un aparat care menţine o anumită poziţie) pentru copiii mai mici, sau prin corecţia chirurgicală a formei femurului (osteotomie, tăierea unui fragment de os) la copiii mai mari.

Prognosticul
Depinde de extensia afectării capului femural şi de vârsta copilului. Prognosticul este mai bun dacă copilul are vârsta sub 6 ani. Întregul proces (de la fragmentare la regenerare) durează între 12 şi 18 luni. Aproximativ două treimi din şoldurile afectate au rezultate radiologice bune pe termen lung.

Viaţa zilnică
Depinde de tratamentul aplicat. Copiii puşi sub observaţie trebuie să evite solicitarea importantă a şoldului (sărituri, alergare). În rest, ei pot avea o viaţă normală, pot merge la şcoală şi pot participa la alte activităţi care nu includ purtarea de greutăţi.

9.2) BOALA OSGOOD-SCHLATTER
Este rezultatul traumatismelor repetate exercitate asupra centrului de osificare al tuberozităţii tibiale (o mică creastă osoasă prezentă pe marginea anterioară a gambei). Apare la aproximativ 1% din adolescenţi, fiind mai frecventă la cei care fac sport.
Durerea se accentuează în timpul activităţilor de genul: alergare, sărituri, urcat sau coborât de scări, sau stat în genunchi. Diagnosticul se stabileşte pe baza examenului fizic – sensibilitate sau durere, însoţite uneori de tumefiere la locul de inserţie al tendonului rotulei pe tibie.
Radiografiile pot fi normale, sau pot evidenţia mici fragmente de os în regiunea tuberozităţii tibiale. Tratamentul se bazează pe ajustarea nivelului de activitate pentru a evita apariţia durerii, aplicarea de gheaţă după sport, şi odihnă. Această boală se vindecă cu timpul.

9.3) BOALA SEVER
Se mai numeşte şi Apofizita calcaneană. Este o osteocondroză a apofizei calcaneene (osul călcâiului), datorată probabil tracţiunii produse de tendonul lui Achile.
Este una din cele mai frecvente cauze de durere în călcâi la copii. Boala Sever depinde de gradul de activitate fizică şi este mai frecventă la sexul masculin. Debutul se produce, de obicei, în jurul vârstei de 6-10 ani, cu durere în călcâi şi uneori cu şchiopătare după exerciţiul fizic.
Diagnosticul se bazează pe examinarea clinică. Tratamentul nu este necesar; singura măsură care se impune este ajustarea nivelului activităţii fizice şi, dacă aceasta nu ajută, utilizarea unei protecţii pentru călcâi. Această boală dispare în timp.

9.4) BOALA FREIBERG
Aceasta este osteonecroza capului celui de-al doilea metatarsian (metatarsienele sunt nişte oase situate în mijlocul labei piciorului). Cauza sa este, probabil, traumatică. Nu este o boală frecventă şi afectează mai ales adolescentele. Durerea creşte cu creşterea activităţii fizice.
Examenul fizic evidenţiază sensibilitate sub capul metatarsianului II şi uneori chiar tumefiere. Diagnosticul se confirmă prin radiografie, dar modificările radiologice pot apare abia după două săptămâni de la debutul simptomelor.
Tratamentul include repaus şi purtarea unui suport metatarsian.

9.5) BOALA SCHEUERMANN
Boala Scheuermann, sau cifoza („cocoaşa”) juvenilă, este o osteonecroză a apofizei spinoase a corpului vertebral. Este mai frecventă la băieţi adolescenţi. Majoritatea pacienţilor au vicii de postură, cu sau fără durere de spate. Dacă există durere, aceasta apare în legătură cu activitatea şi poate fi calmată de repaus.
Diagnosticul se confirmă prin radiografie. În cazul bolii Scheuermann, copilul trebuie să aibă neregularităţi ale platourilor vertebrale şi o angulare (?) de 5º la cel puţin 3 vertebre consecutive.
Boala Scheuermann nu necesită, de obicei, alt tratament în afară de ajustarea nivelului activităţii fizice a copilului şi observaţie. Cazurile severe pot necesita purtarea unei orteze (un aparat de susţinere).